Desculţă prin vis
Da, eram acolo şi voiam să fiu acolo. Dar ca să ajung la ei trebuie să urc scara asta pe care o vad de departe, încă de la poartă. Seamănă cu scara bunicii care mă ducea în podul plin cu ştiuleţi de porumb, coşărci cu ceapă şi pisici ascunse pe după sacii cu făină. Mă întîmpină o femeie înaltă, cu părul brunet tuns foarte scurt. Are obrajii roşii, aproape vineţii, un ten pătat şi greu de vindecat. Îşi întinde braţele către mine, o recunosc, e Mihaela, am fost colege pînă la sfîrşitul clasei a 8-a, dar ne-am mai văzut, eram vecine în cartier.
- bună, sînt M., mă mai recunoşti? Eram proasta clasei, buboasa. Uite cît m-am schimbat. Vezi ce ten perfect mi-am făcut?
O îmbrăţişez şi eu dar nu mă pot uita la faţa ei. Oare chiar crede?
Mă conduce pînă la scară.
- urcă, îmi spune, eu mai rămîn aici.
Privesc în sus, scara din lemn neşlefuit îmi dă fiori. Ca să urc e musai să mă descalţ de pantofii eleganţi, cu tocuri înalte. Îi las jos şi urc ferindu-mi poalele lungi ale rochiei de mătase. Numai de nu mi-aş agăţa ciorapul fin, nimic nu mi-e mai urît decît firul dus al ciorapilor pe care ochiul neiertător îl detectează mereu pe pulpe de cucoane afectat-elegante.
Urc atentă fără să privesc în jos. Pe la jumătatea urcuşului mă opresc. De sus coboară un bărbat. E înalt şi are părul blond-morcoviu. Nu-l cunosc. Putea să aştepte, scara e atît de îngustă. Mă opresc în loc şi aştept. El coboară. În dreptul meu se opreşte pe aceeaşi treaptă. Îmi cuprinde talia cu braţe viguroase şi mă sărută. Nu spun şi nu fac nimic, niciodată n-am fost atît de pasivă. Apoi coboară. Eu urc.
Şi intru. O sală mare, covoare moi şi verzi. Peste tot, în penumbră, siluete. Păşesc cu picioarele goale şi simt cum mă afund în covor. E şi moale dar şi un pic aspru pe textura fină a ciorapului. Rochia foşneşte mătăsos. Sînt singura desculţă.
Mă apropii mai mult şi încep să-i recunosc. Sînt mulţi dintre colegii mei de atunci, de acum 30 de ani. Doamne, cîţi ani au trecut. Îi uitasem. Cum de îi recunosc acum atît de bine? Mă plimb prin cameră şi trec în revistă chipuri. Uite, la o masă, un pic mai împlinită acum, e Aida . Nu poate fi decît ea. N-am mai văzut-o de 30 de ani. Încercase să se sinucidă la 13 ani. Arată bine, poartă pe chip o resemnare blazată, dar pare bine. Încă frumoasă. Ne salutăm din priviri şi înclinare din cap. Nu zîmbeşte. Eu da.
La o altă masă, aşezate pe o banchetă de lemn perfect lustruit (de data aceasta) două prietene. Una e Dorica, cealaltă îi seamănă perfect, ştiu că o cunosc dar nu îmi aduc aminte. Mirare. Ele nu mi-au fost colege. Ce caută aici? Amîndouă îmi zîmbesc şi îmi fac semne să mă apropii. Schimb amical-zîmbitor de replici.
Mă deranjează puţin că sînt singura desculţă. Îmi vreau pantofii dar nu mă încumet să cobor. Privesc în jos şi mi se pare că jos e un hău, o prăpastie. Cineva, poate mama, îmi spune: nu coborî, ţi-i aduc eu. Mă simt uşurată. De fapt mă simt bine deşi am o senzaţie stranie de dematerializare. Parcă aş fi, parcă n-aş fi eu cea care se învîrte pe acolo. Luciditate şi detaşare.
Mă simt frumoasă şi diferită şi mă învîrt în continuare de colo-colo aşa, desculţă.
E bine.
Şi mă trezesc aşa, limpede şi poftind la o cafea amară.
Citeste mai mult: 2007 iulie | vitralii - Part 4
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu