Cînd am ieșit din clădirea-cetate părea
că știu încotro intenționez să ajung. Deși, dacă mă gîndesc acum, nu aș putea
spune cu precizie unde. Am luat-o la dreapta mea și pe măsură ce înaintam am
început să observ peisajul. Trist, spălăcit, postdiluvian parcă, cu străzile
pline de băltoace și pămînt argilos, clădiri în ruină cu ferestrele sparte și
pereții încă uzi după ploaie. În timp ce mergeam mi-a trecut prin minte că nu
știu unde mă aflu și că, probabil, urmînd acel drum mă voi învîrti în cerc în
speranța că voi ieși la vreo stradă principală pe care să o recunosc. Eram mai
degrabă curioasă decît temătoare. Străduța îngustă pe care mergeam era flancată
în dreapta de zidurile ponosite ale unei clădiri ce se întindea mult în fața
mea iar în stînga de o parcare cu toate locurile ocupate. Gîndurile mi-au fost
risipite brusc de o voce autoritară: Pe loc! Nu înaintați! Atunci am
observat, prin geamurile uneia dintre mașinile din parcare două perechi de ochi
negri ce mă fixau-țintă și am văzut scurta tresărire a două capete cu urechi
negre, fremătătoare. Dobermani. În fracțiunea aia de secundă cuprinsă între
două clipiri mi-au trecut pe dinainte toate filmele, cărțile, scenele cu
povești de groază cu cîini. Înghețaserăm cu toții. Ei, cu urechile ciulite și
privirile fixate pe mine (le puteam simți încordarea). Eu, înghețată pur și
simplu. Am simțit o prezență în stînga mea și mi-am simțit mîna cuprinsă într-o
altă mînă. Încercînd să nu fac mișcări bruște am întors ușor capul și am văzut
un bărbat destul de tînăr. Mîna lui era deosebit de fierbinte și emana o
energie extraordinară, copleșitoare și liniștitoare în același timp. M-am
simțit în siguranță. M-a privit fără să rostească nici un cuvînt, trăgîndu-mă
ușor, de unde mă întorsesem. Dacă ar fi rupt-o la fugă, cu mine de mînă, știam
că l-aș fi urmat fără să mai cuget la consecințe. Din fericire nu a fost
nevoie. Am ieșit din raza vizuală a ipoteticului pericol și cînd ne-am
îndepărtat suficient de mult, ne-am îngăduit să respirăm. Salvatorul meu s-a
așezat direct pe asfalt, cu spatele lipit de zidul clădirii și m-a privit din
nou. Am perceput momentul acela teribil de intens, ca o descărcare spontană de
informație. Nu aveam nevoie de cuvinte. Nu știu cum, dar știam. Nu știu ce
știam, dar știam totul. Intensitatea aceea mă speria, nu știam ce să fac cu ea
și ca să mă scutur am întrebat:
Cine ești de fapt? S-a ridicat încet, continuînd să mă privească direct în
suflet și apropiindu-se mai mult. Ce importanță are cine sînt?
Și-a deschis larg brațele a îmbrățișare iar eu am primit-o. M-am lăsat
cuprinsă și am simțit cum mă învăluie energia aceea caldă, nepămînteană și cum
cele mai ascunse temeri, frici și angoase ale mele se topesc și curg într-o
băltoacă la picioarele mele. De ce le
este atît de greu oamenilor să ceară ceea ce au nevoie? Nici asta nu știam dar eram conștientă de
faptul că întrebarea îmi oferea raspuns la întrebările pe care le-aș fi putut
pune. S-a aplecat ușor către mine, am crezut că urma să mă sărute, dar el și-a
afundat fața în gîtul meu continuînd să mă țină îmbrățișată. Am simțit liniște
deplină. Trăirea era atît de intensă încît...m-am trezit. Inima îmi bătea cu
putere, ceasul arăta ora 2 și 10 minute. Primul gînd a fost de recunoștință. Simțeam
că am primit un dar extrem de prețios. Momentul nu avusese nicicum conotații
erotice și nimic de-a face cu iubirea comună dintre un bărbat și o femeie. Era mai
mult și mai real decît fusese orice realitate de pînă atunci. Un moment de
atingere, comunicare și iubire între suflete. Și pentru asta sînt
recunoscătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu