Curiozitati, perceptii si joc

Cel mai mult în ultima vreme îmi place să mă las purtată de sinuozităţile inefabile ale curiozităţii. Lipsa unui program, strategii sau planuri de urmărit şi bifat conştiincios de pe o listă, reală sau virtuală seamănă foarte mult cu un suflu de libertate pe care-mi pare că o descopăr abia acum; îmi setez orizonturi nou debifîndu-mi limite autoimpuse. Este o plăcere a jocului, a curiozităţii satisfăcute pe care o urmez fără regrete sărind din idee în idee şi din imagine în imagine care mă poartă astfel ca o maşină a timpului într-un spaţiu din care lipseşte tocmai presiunea exercitată de lumea timpului cu toată trena de considerente utilitare. De la oaia fantastică a lui Murakami ajung cumva la Caterina de Medici, la istoria ţesută de intrigi, fast şi grandoare a lumii medievale, îmi amintesc de istoriile romanţate ale copilăriei cu toţi muşchetarii, pardaillanii şi faustele invinse sau nu, trec apoi la femeile ilustre, regine sau curtezane iar o frază de-a lui Huxley despre “vestita Madame Moitessier” mă teleportează direct în lumea lui Ingres şi Vermeer (despre care recunosc că nu ştiu nimic pînă acum aşa că descopăr) ajung la ţesături, drapare  şi falduri cu toată filozofia lor incredibilă ( “absolutul cutelor unei perechi de pantaloni”, Totalitatea şi Infinitatea materialului în falduri transpuse genial în picturi pe care nu le poţi privi fără să  nu fii sufocat de uimire, cel puţin)… Privite din această perspectivă şirurile nesfîrşite de cuconete rigide şi dolofane îmi arată alte imagini, poveştile se schimbă, îmi spun că persoanele au existat aievea, au trait, au iubit şi au murit cu cîteva sute de ani în urmă, că au fost vremuri în care trăiau nu doar în eternitatea unui tablou. Mă extaziez îndelung privind costumele, ornamentele şi bijuteriile purtate in urma cu cinci sute de ani şi nu mă pot opri să nu mă întreb dacă tot ce a urmat ulterior se numeşte cu adevărat evoluţie sau progres. Bineînţeles, mă simt inspirată şi prind din zbor cîteva idei bijutiereşti pentru proiecte viitoare. Fata cu cercel de perlă mă trimite în cercetare prin librării de unde comand cartea ca să descopăr cinci minute mai tîrziu că o am deja în format pdf.

Şi revin la Huxley: “…în straiele Iuditei am reuşit să văd cu limpezime cum aş fi putut reda pantalonii mei gri dacă aş fi un pictor de geniu. Nu cine ştie ce în comparaţie cu realitatea, cerul mi-e martor, dar suficient pentru a încînta generaţii după generaţii de admiratori, suficient pentru a le face să înţeleagă cel puţin o fărîmă din adevărata semnificaţie a ceea ce, în neghiobia noastră vrednică de milă, numim ”lucruri simple”, desconsiderîndu-le în favoarea televiziunii. “Aşa ar trebui să vedem” , repetam mereu privindu-mi pantalonii, cărţile-nestemate de pe rafturi sau picioarele scaunului meu mai mult decît van-goghian. “Aşa ar trebui să vedem, aşa arată lucrurile în realitate”….

 (Aldoux Huxley – Porţile percepţiei. Raiul şi Iadul)